De la partidul unic la sistemul unic

Scrutinul de duminică a reprezentat o înfrângere categorică a moștenirii Traian Băsescu. Cele două candidate plecate, în mod diferit, din mantaua sa – Elena Udrea și Monica Macovei – au obținut împreună aproximativ 10%. Udrea a luat sub procentul obținut de partid la europarlamentare, iar Miracolul Macovei prevestit de toată lumea bună nu numai că nu s-a întâmplat dar s-a terminat cam prost, având în vedere că aceasta a luat cam același număr de voturi cu Dan Diaconescu. Și Udrea și Macovei – prin programe, discurs public și prezentare electorală– au promis să continue moștenirea Băsescu. Numai că dacă ele se gândeau probabil la Băsescu 2004, electoratul a înțeles mai degrabă Băsescu 2009-2012. Măsurile de austeritate, demantelarea neoliberală a statului, aroganța și abuzurile guvernelor Boc și a întregii guvernări PDL-iste de sub oblăduirea președintelui încă sunt proaspete pentru mare parte dintre votanți. Practic, forța de opoziție care s-a creat începând cu protestele din 2012 a obținut ieri peste 75% din voturi, la fel cum s-a întâmplat și în 2012 la parlamentare.

Dreapta de tip Băsescu a rămas apanajul unei minorități foarte vocale, foarte isterice, foarte fasciste în multe contexte (e vorba cu precădere de fascism social) și foarte rupte de realitate. O mică sectă precum Tea Party în America. Monica Macovei s-a remarcat pentru că a exacerbat lupta împotriva săracilor și a bătrânilor – trăsătură de bază a unei bune părți a clasei de mijloc autohtone. Programul acesteia, o combinație de neoconservatorism, neoliberalism și libertarianism, era explicit în acest sens. Isteria cu care fanii acesteia au abordat această campanie a fost, de asemenea, deopotrivă înfricoșătoare și ridicolă. Momentul suprem a fost atins chiar în noaptea de după vot când, într-o dezbatere electorală la TVR, reprezentantul acesteia în studio nu era nimeni altcineva decât un colaborator al unui site de extremă dreaptă – și nu mă refer aici la Vladimir Tismăneanu, în caz că la el vă gândeați.

Este interesant ce se va întâmpla cu această dreaptă de acum încolo. Și aripa Udrea și aripa Macovei vizează consolidarea sub forma de partide politice (prima cu ajutorul explicit al lui Traian Băsescu). Mediul perfect pentru acest lucru ar fi, desigur, ca Victor Ponta să câștige alegerile prezidențiale din acest an, astfel încât acestea să joace rolul de forță de opoziție la PSD și la falsa dreaptă (în viziune lor) a PNL. Cu Iohannis la Cotroceni și cu un PSD în disoluție în următoarele luni n-ar mai exista o justificarea similară a urgenței de a învinge “hidra roșie” și “poporul PSD-ist”. De urmărit așadar în zilele următoare cum Băsescu și Macovei vor descoperi brusc că Iohannis nu e chiar așa de rău, și că îl vor susține în turul 2. Va fi exact tipul de îmbrățișare mortală, calea cea mai sigură de a-l propulsa pe Ponta la Cotroceni. Adică rezultatul ce ar lăsa deschisă posibilitatea supraviețuirii politice a lui Traian Băsescu după expirarea mandatului precum și continuarea mitului Macovei.

Chemările la vot de dinaintea alegerilor au fost de multe ori isterice, naționaliste și evident îndreptate împotriva votului săracilor și al bătrânilor. Acestea însă nici nu au funcționat (prezența a fost mai mică decât în 2009), nici nu s-au adeverit, cei cu studii superioare au reprezentat categoria cea mai prezentă la vot. Cu excepția turului doi din 2009, în toate celelalte scrutinuri postdecembriste prezența la vot în turul doi a fost mai mică decât în primul tur. E greu de spus care va fi situația în acest an, dar în ultimă instanță e irelevant. Trebuie reafirmat dreptul și celor care nu votează și, mai ales, subliniat faptul că aproape 47% nu au votat. Și aceia sunt cetățeni. Ridicarea în slăvi a datoriei cetățenești de a vota, obsesia cu importanța votului, glorificarea celor care votează, etc. sunt ridicole. Ar trebui poate reamintit mai pe larg că votul și chiar tipul acesta de democrație reprezentativă (cu atât mai mult în cazul unui scrutin prezidențial) nu sunt chiar așa de democratice cum par, ci o formă de tiranie a majorității, printre altele. Pentru turul doi, în spiritul egalității, statul ar trebui să reamintească cetățenilor, prin campanii, publice că pot sta la fel de bine acasă fără să fie cu nimic vinovați.

Sigur, ar fi cam cinic să spui asta celor care au stat la cozi prin străinătate să voteze câteva ore bune. Scandalul declanșat pe acest subiect reprezintă punctul principal de dezbatere după scrutinul de duminică (ca să nu trebuiască să vorbim despre cei doi candidați rămași în cursă și cam ce vor ei o dată ajunși în funcție). S-a strigat imediat fraudă, pentru că, în definitiv, așa s-a strigat la toate alegerile prezidențiale din 2000 încoace, deci e parte din joc deja. Desigur că e inadmisibil ce s-a întâmplat, dar ar trebui plecat însă de la un nivel ceva mai empiric: în acest scrutin au fost per total mai multe locuri, secții, ștampile și urne de vot decât la scrutinul din 2009. Un număr mai mare de oameni decât în 2009 au votat în diaspora, deși atunci punctul maxim istoric al prezenței la vot în străinătate. Ideea cu declarația pe proprie răspundere pare că a fost una proastă și prost implementată, ceea ce a contribuit la încetinirea votului.

Dar incidentele de duminică ar trebui să ne ofere prilejul de a gândi altfel problema. De ce să nu înțelegem ce s-a întâmplat cu votul în diaspora drept un efect al neoliberalizării statului în ultima decadă: un stat mic, incapabil să mai organizeze un amărât de scrutin, care habar nu are câți cetățeni are, pe unde sunt, ce nevoi au, ce trebuie făcut în situații banale. Un stat mic cât o secție de vot în diaspora.

Statul român, după cum ne amintim, nu a fost capabil să organizeze recensământul așa cum trebuie, fiind practic incapabil să își numere cetățenii – principala funcție biopolitică a unui stat modern. Astfel că statul român nu știe cu exactitate nici câți cetățeni sunt în România, nici câți sunt peste granițe, nici ce populație de electori există. Chiar suntem naivi să credem că în România sunt peste 18 milioane de cetățeni cu drept de vot dintr-un total de aproape 20 de milioane? Evident că nu, dar această cifră e convocată, aproape magic, la fiecare scrutin.

Politicile neoliberale și de austeritate din ultimii 10 ani, dar și ideologia anti-stat a tranziției au făcut ca acesta să fie complet disfuncțional. Dincolo de fraudă, corupție sau rea-voință sunt elemente structurale pe care doar partizanatul politic imediat le poate ignora.

Mai mult, trebuie spus că modul de desfășurare a votului în România, nu doar peste hotare, este complet rudimentar. Nu există vot prin corespondență, nu există vot electronic, încă se mai plimbă saci cu hârtii, se scrie de mână și se leagă cu sfoară. În secțiile de votare nu există calculatoare. Ca să printezi o hârtie ai nevoie de aprobarea prefectului. În timp ce statul a tăiat cheltuielile sub steagul austerității sau a pompat bani doar în domenii așa zis strategice precum servicii sau armată, zone întregi ale sale au rămas grotesc de subdezvoltate. Infrastructura de vot e una dintre acestea.

Evident că trebuie dată vina pe organizatorii alegerilor pentru diversele disfuncționalități, dar în acest caz avem de-a face cu o contradicție istorică: după ce un sfert de secol am vrut un stat mai mic, după ce toți candidații din acest scrutin (cu una sau două excepții) doresc un stat și mai mic, ne mirăm că statul e inapt. În locul acuzațiilor de fraudă ar trebui să vedem în revoltele votanților români din Europa prilejul de a cere un stat mai articulat.

În timpul campaniei s-a tot speculat fie de blatul dintre Ponta și Băsescu, fie de blatul dintre Băsescu și Iohannis. Dar dacă adevăratul blat este între Ponta și Iohannis, mai precis între PSD și ACL (vechiul PNL parte a USL plus segmentele anti-Băsescu din PDL)? Acestea sunt acum cele mai mari partide din țară, relativ de aceeași mărime, fiecare cu electorat propriu și cu ideologii similare, în ciuda unor accente diferite pe anumite subiecte. PSD-ul s-a curățat singur de orice urmă de stânga și social democrație, iar DNA-ul îl curăță acum de eticheta de partid al oligarhilor corupți, în timp ce ACL (adică tot PNL cum se va numi după fuziune) s-a descotorosit de dreapta radicală și puternic ideologizată de tip Băsescu-Macovei. Alianțele dintre PSD și PNL nu au fost doar conjuncturale sau strategice, ci s-au bazat pe un filon comun ce privește modul de raportare al acestora la capitalismul local și la interacțiunea acestuia cu cel global.

Dar dacă în loc să numim blat această cooperare, am numi-o ceea ce e? Adică împlinirea unuia dintre visurile tranziției: bipartidismul. Două partide mari care se succed la putere fără mari convulsii, care sunt în principiu de acord pe marile teme și care fac politică doar în vederea reprezentării și impunerii unor interese particulare și de grup. La 25 de ani de la revoluție, trăim iată, visul american.

La final, se pare că pe termen lung o să tot avem de ales între acest vis american al PSD-PNL și cel ideologic-justițiar de dreapta radicală al lui Băsescu-Macovei.

Decât așa alegere, mai bine ne trezim.

Marea Adunare Națională

via Critic Atac

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s