Categorie: Europa

Un SMS pentru Erdogan

DEMISIA!

Cine sunt aceşti oameni din Taksim Gezi Park?

Premierul turc numește protestatarii extremiști

Mai multe fotografii

Anunțuri

Sinuciderea Europei

Criza a accentuat egoismele naţionale în ţările din UE, abandonând proiectul de cooperare pe care se bazează construcţia europeană. Departe de o divizare între nord şi sud iraţională şi care poate duce UE la sinucidere, este nevoie să recuperăm coeziunea şi interdependenţa.

Acţiunile Uniunii Europene suscită în rândul cetăţenilor săi o meritată opoziţie. Se vorbeşte că aceasta este o “Dezunire Europeană”, în care conducătorii fiecărei ţări se luptă pentru a obţine voturile alegătorilor din ţara lor de origine, fără să le pese de ansamblul acestei entităţi supranaţionale de care ajunseserăm să fim atât de mândri.

Europenii, inventatori ai statului naţional, creaserăm şi o comunitate de suveranităţi împărtăşite capabile de a pune bazele unei societăţi cosmopolite. Uniunea economică ar cere întărirea uniunii politice şi, condiţie pentru a exista posibilitatea uneia şi a celeilalte, s-ar potenţa Europa Cetăţenilor, cheia de boltă a tuturor celorlalte.

Dar criza actuală a pus în evidenţă că niciunul dintre aceste scopuri nu a fost atins, pentru că egoismul fiecărei ţări este cel care a predominat în acţiunile sale în sânul aşa-zisei uniuni, şi nu cooperarea absolut necesară pentru a funcţiona ca atare, în privinţa cetăţenilor, a politicii şi în economie. Nu există o autentică democraţie europeană, guvernaţii ajung la acorduri în mod bilateral, schimbându-şi credinţele în funcţie de convenienţa de conjunctură, dar nu se ţine seama de aspiraţiile presupuşilor cetăţeni europeni.

Împotriva sensului democraţiei

Acest mod de a funcţiona este unul sinucigaş. Şi nu doar pentru că merge împotriva sensului democraţiei, nu doar pentru că este imoral să se ia decizii fără a se ţine seama de destinatarii lor, ci şi pentru ceva atât de simplu că pare iraţional. Atâta timp lăudându-ne că progresul uman a beneficiat de avansarea raţională oferită de Europa, pentru a te lovi de iraţionalitatea cea mai puerilă.

Pentru că ştim de ceva timp că raţionalul nu înseamnă să cauţi beneficiul maxim în mod egoist, pică cine pică, ci să ai inteligenţa suficientă pentru a coopera de la o bază de coeziune socială. Aveau dreptate vechii anarhişti când asigurau că ajutorul reciproc este cel care beneficiază speciile şi nu competenţa fără milă, că este mai inteligent să generezi aliaţi decât adversari, prieteni şi nu duşmani.

Raţiunea umană în integralitatea ei nu este egoistă în mod stupid, ci cooperativă. După cum bine spune Michael Tomasello, “nu veţi vedea niciodată doi cimpanzei ducând un trunchi împreună”; capacitatea de a coopera a fost cea care a făcut să progreseze specia umană. Cei care lucrează cot la cot nu numai că reuşesc să mute trunchiul, ci şi să genereze o legătură de prietenie care este utilă în sine şi pentru lucrări viitoare.

Încăpăţânare sinucigaşă

Asta părea să fie inima proiectului unei Europe unite, care se putea extinde către alte locuri. Şi este dezamăgitor să vezi cum Europa care a inventat democraţia în Grecia clasică, care a fost leagănul ideii potrivit căreia demnitatea umană este nucleu al vieţii împreună, care a potenţat raţionalitatea nu doar ştiinţifică ci mai ales morală, care a descoperit statul social şi posibilitatea unei comunităţi supranaţionale, şi-a trădat propria identitate cu o tenace încăpăţânare sinucigaşă, fără cea mai mică preocupare pentru idealurile care o constituie.

Acţiunile din Cipru, care sunt în mod clar mai mult fructul improvizaţiei egoiste şi de mântuială decât al unei preocupări inteligente pentru binele populaţiei, se adaugă acestei istorii recente de ofense ale ţărilor din sud, în care care s-a generat o aversiune profundă către presupuşii asociaţi din nord. O situaţie de care beneficiază populismele şi totalitarismele de orice fel, cele care nu ar avea nicio opotunitate pentru a prospera într-o societate dreaptă.

Cum este posibil ca pentru cei bine situaţi să fie aşa dificil să înveţe că ţările şi persoanele sunt interdependente, că este fals că propriul meu câştig depinde de pierderile străine? Este exact invers, dacă noi, ţările din sud suntem ruinate, cum este cazul, nu doar noi pierdem, ci şi cei din nord.

Nevoie de coeziune

Spunea Kant, german din Königsberg, că şi un popor de demoni, de fiinţe fără sensibilitate morală, ar prefera un stat de drept decât o situaţie de război, toţi împotriva tuturor. Dar, e adevărat, adăuga: dacă sunt inteligenţi. Şi eu aş sublinia: dacă au o autentică inteligenţă umană, precum cea care se dezvăluie în jocul ultimatumului.

În timpul lui, un jucător oferă credite celuilalt, care le poate accepta sau respinge. Dacă acceptă, câştigă amândoi; în caz contrar niciunul nu câştigă nimic.

Dacă ar fi adevărat că raţionalitatea umană încearcă să maximizeze beneficiul unilateral, cel care răspunde ar trebui să accepte orice ofertă superioară cifrei zero, şi cel care propune ar trebui să ofere cantitatea cea mai apropiată posibil de zero. Dar cei care răspund au tendinţa să respingă ofertele inferioare a 30% din total, pentru că nu vor să primească o cantitate umilitoare, şi de aceea cei care propun tind să ofere între 40 şi 50% din total pentru a putea câştiga ceva. De parcă nu ar fi suficient, cei care chiar arată o raţionalitate maximizată când intră în jocul ultimatumului adaptat pentru ei sunt cimpanzeii, nu persoanele.

Este un lucru rău, în sine, umilirea celor prost situaţi şi în plus nici măcar nu este inteligent. Inteligent, în cazul Europei, este recuperarea propriei identităţi creând o autentică democraţie, bazată pe coeziunea socială şi ajutorul reciproc.

Presseurop

Recomandări:
“Ce ştie guvernul?”
“Europa a devenit propriul nostru duşman”
“Partidul Popular aprobă singur legea împotriva expulzărilor”

Înapoi în comunism

În fiecare săptămână, instituţiile europene şi reprezentanţii lor produc zeci de documente oficiale şi de declaraţii de toate felurile. O stivă uriaşă de texte legislative, propuneri de legi, cărţi albe şi verzi, rapoarte, rezoluţii, opinii, discursuri. Una din proprietăţile lor intrinseci este că toate sunt scrise într-un limbaj aparte.

Mari idei şi mult limbaj de lemn

Ceea ce miră de la prima vedere în limbajul Uniunii Europene este utilizarea masivă a unor locuţiuni imobile, care sunt reciclate în permanenţă cu câteva variaţii. O parte este codificată în dreptul primar al UE, o alta emană din documentele programatice cheie adoptate, de exemplu, în cadrul strategiei de la Lisabona sau a agendei Europa 2020. Este ca şi cum acest limbaj ar fi fost încremenit în bucăţi compacte care, datorită unui cut and paste, permite o construcţie rapidă a oricărei comunicaţii scrise sau orale.

Dezvoltarea durabilă fondată pe o economie socială de piață cu grad ridicat de competitivitate şi contribuind la progresul social și la crearea de locuri de muncă„, „lupta împotriva excluziunii sociale şi a discriminărilor„, „creştere durabilă, inteligentă şi incluzivă„, „modelul social european„, etc, astfel de „blocuri compacte” pot fi întâmpinate pretutindeni.

Chiar şi atunci când expresiile cele mai stereotipe lipsesc, limba uniunii se caracterizează printr-o greutate extremă şi o supraabundenţă de clişee goale de sens.

Emfază şi triumfalism

De exemplu, Actul privind piaţa unică (2011), un document al Comisiei Europene, începe prin această propoziţie remarcabilă: „Aflată în centrul proiectului european încă de la începuturi, piaţa comună, devenită ‚piaţa internă’, ţese de mai bine de 50 de ani pânza solidarităţii între oamenii din Europa, creând în acelaşi timp noi spaţii de dezvoltare pentru peste 21 de milioane de întreprinderi europene”. Parlamentul European l-a aprobat insistând mai ales asupra importanţei de a „pune cetăţenii în centrul proiectului pieţei unice”, şi afirmând că „piaţa unică oferă un mare potenţial în ceea ce priveşte creare de locuri de muncă, creşterea economică şi competitivitatea, şi că trebuie adoptate politici structurale puternice pentru a exploata pe deplin acest potenţial”.

În Cartea albă privind sportul, publicată în 2007, Comisia a scris: „Sportul îi atrage pe cetăţeni, dintre care majoritatea participă în mod regulat la activităţi sportive. Acesta generează valori importante precum: spiritul de echipă, solidaritatea, toleranţa şi fair play-ul, contribuind la dezvoltarea şi împlinirea personală. De asemenea, sportul promovează contribuţia activă a cetăţenilor UE la societate şi, în acest sens, sprijină cetăţenia activă”.

Instituţiile europene şi reprezentanţii lor îndrăgesc în mod special aceste expresii îmbârligate îmbibate de triumfalism. Uniunea este descrisă şi gândită ca fiind „un actor cheie pe scena mondială”, se schiţează „o viziune europeană a masivelor muntoase” sau „o viziune europeană a oceanelor şi mărilor”, se îndeamnă la „reînsufleţirea spiritului antreprenorial în Europa”, se face apel la „o largă mobilizare politică bazată pe o viziune şi opţiuni comune ambiţioase”.

Într-un comunicat din 2010, Europa 2020: O strategie pentru o creştere inteligentă, ecologică şi favorabilă incluziunii, Comisia afirmă: „Criza reprezintă un semnal de alarmă. […] Numai împreună putem contracara efectele crizei şi putem ieşi din această situaţie mai puternici. Avem la dispoziţie noi instrumente şi o nouă ambiţie. Nu ne mai rămâne decât să trecem la acţiune”.

Reiese, din multe texte şi declaraţii, o adevărată fervoare triumfalistă. În Cartea albă privind tineretul, după subtitlul puţintel orgolios „Tinerii în linia întâi”, putem citi: „UE trebuie să se construiască alături de europeni. Este important ca aceste consultări privind modul în care se va dezvolta UE şi forma sa de guvernare să-i includă şi pe cei cărora le aparţine viitorul Europei (…)”.

Paternalism de stânga

Textele şi discursurile UE sunt impregnate cu dogme, precepte, şi au un ton moralizator şi condescendent. Ca şi cum autorii acestora ar avea rolul de profesori în faţa unor elevi, rolul unei elite luminate, care ştie totul mai bine decât toată lumea şi împarte binele şi cunoaşterea printre oamenii de rând.

Recurenţa constantă a aceloraşi dogme şi formule gata făcute este expresia unei lenevii, a unei amorţeli intelectuale, a unei lipse de gândire critică, a unui păşit perpetuu pe căi bătute. Şi ilustrează cât de mult elitele Uniunii duc lipsă acum de o facultate de auto-reflecţie, care le-ar permite să realizeze că ambiţiile fără de măsură sunt cele care au împins UE în criza actuală, dar şi de o capacitate de a ieşi din impasul programului de centralizare.

Citind sau ascultând unele dintre declaraţiile Uniunii, concetăţenii noştri de vârstă mijlocie sau avansată au mai degrabă impresia de a se întoarce la copilăria lor sau la tinereţe, pe vremea regimului comunist.

Şi n-ar fi deloc surprinzător.

via Presseurop

Vă amintiţi de Kosovo?

Războiul din 1999. Bombardamentele NATO împotriva Serbiei. Desfăşurarea unei forţe internaţionale, KFOR, şi stabilirea unui protectorat sub egidă ONU. Apoi, pe 17 februarie 2008, proclamarea independenţei, astăzi recunoscută de aproape 100 de ţări. În aceeaşi mişcare, Uniunea Europeană (UE) a preluat ştafeta din mâinile ONU creând cea mai importantă misiune civilă din istoria ei, Eulex. Supravegherea internaţională s-a încheiat în septembrie 2012. Rezumată astfel, povestea pare liniară. Ea evocă o emancipare. Dar detaliile aduc o nuanţare. Pe coperta din spate a noului cod de procedură penală se află logo-ul Departamentului de Stat al SUA. Fosta provincie sârbă îşi va sărbători pe 17 februarie a cincea aniversare a independenţei sale. În timp ce misiunea civilă europeană intră în ultimul său an la faţa locului, elitele locale se dovedesc a fi la fel de corupte ca întotdeauna.

S-a construit cu adevărat un stat de drept la Priştina?

Am văzut situaţia din Afganistan şi Irak: câştigarea păcii este mult mai complexă decât câştigarea războiului. Şi în Kosovo, apar din nou întrebări privind subiectul „nation building” („construcţia unui stat”), al costului (peste 600 de milioane de euro în cinci ani pentru Eulex, misiunea europeană de poliţie şi justiţie), şi al metodelor. Care este preţul stabilităţii şi păcii atât de râvnite, după războaiele sângeroase din anii 1990? Iar în privinţa acestui subiect, îndoielile nu încetează să crească: UE se pare că ar închide un ochi în lupta împotriva corupţiei şi a criminalităţii organizate. Prioritatea este dialogul între Kosovo şi Serbia, iniţiat în martie 2011. „Toţi par dezamăgiţi de Eulex, începând cu statele membre şi până la autorităţile locale”, recunoaşte slovenul Samuel Zbogar, reprezentant special al UE la Priştina. „Dar cei care cred că este suficient de a aduce judecători şi poliţişti pentru ca totul să se schimbe dintr-o dată greşesc. Trebuie ceva timp”.

Administrare haotică

Anii au trecut şi dezbaterea s-a întins. În toamna anului 2012, Curtea Europeană de Conturi a predat un raport critic privind rezultatele Eulex. Ministrul german al Apărării, Thomas de Maizière, a încălcat un tabu diplomatic, afirmând că misiunea ar avea nevoie de „un nou început, de oameni noi, de o nouă structură şi de un nou nume”. Berlinul este iritat de prezenţa prelungită a forţelor NATO în Kosovo (KFOR, cu 5 500 de soldaţi), dintre care aproape un sfert sunt germani.

Prima slăbiciune a misiunii Eulex este politică: ea trebuie să ajute un stat pe care cinci membri ai UE refuză să-l recunoască. A doua este teritorială. Misiunea nu poate funcţiona cum trebuie în localităţile din nordul Kosovo, populate de sârbi. Maşinile oficiale Eulex nu pot întotdeauna trece de barajele ridicate pe drumuri. Martorii sunt intimidaţi sau ostili misiunii. Iar supraetajarea mai multor administraţii generează haos. Şi cum să aplici legea neştiind pe care să o aplici?

În sfârşit, vin specificităţile construcţiei statale. Expatriaţii din Eulex, bine plătiţi (în medie 8 000 de euro pe lună), răspund mai degrabă guvernului lor decât ierarhiei misiunii. Şederea lor în Kosovo este prea scurtă – un an sau doi – pentru ca ei să ajungă să se familiarizeze cu dosarele şi mentalitatea, deşi mulţi au lucrat în Unmik, misiunea ONU în Kosovo. Colegii lor kosovari nu sunt pregătiţi să preia ştafeta. Aproape 80% dintre ei au fost formaţi sub vechiul regim iugoslav, şi apoi au cunoscut mai mulţi ani fără activitate. După o scădere de 25% din efective în 2012, ideea unei restructurări a misiunii Eulex este pusă pe masă. Deşi sfârşitul acesteia a fost stabilit pentru iunie 2014, este totuşi puţin probabil. Justiţia din Kosovo nu are nici libertatea, nici mijloacele, nici competenţele de a conduce singură anchetele sensibile.

Kosovo, teatru al reformelor statale şi relaţionale

Două procese au loc în Kosovo. Primul, sub egida Eulex, este de a construi un stat de drept. Ceea ce necesită decenii. Al doilea este normalizarea relaţiilor dintre Belgrad şi Priştina, cu sprijinul executivului de la Bruxelles, care va conduce într-o bună zi aceste ţări către UE. Aceste două procese sunt incompatibile. Informaţiile de care dispun Eulex şi serviciile occidentale în materie de corupţie şi mare criminalitate sunt covârşitoare. Acestea implică elita politică kosovară, în jurul primului ministru Hashim Thaci, fie exact pe cei care sunt însărcinaţi cu normalizarea. Este greu de a nu vedea o asemănare cu clanul preşedintelui Karzai, în Afganistan.

„Judecătorii locali sunt supuşi la presiuni din partea politicienilor, dar şi Eulex, din partea celor de la Bruxelles”, rezumă cercetătorul kosovar Shpend Kursani, de la institutul Kipred, autor al unui raport asupra misiunii europene. „Dacă stabilitatea şi obiectivul dialogului ar fi fost puse în pericol de anchete, biroul dnei Ashton [Înalt Reprezentant pentru Afaceri externe al UE] ar spune ceva”. Hashim Thaci este omul Occidentului, în lipsă de o alegere mai bună. Mai ales că există o penurie de personal politic. După război, ofiţerii Armatei de Eliberare a Kosovo-ului (UCK), încă tineri, au preluat puterea. Cultura dreptului şi bunăstării populaţiei rămân abstracţii.

„Numai peştii mici merg la închisoare, nu şi rechinii”, adaugă Albin Kurti, liderul mişcării naţionaliste Vetëvendosje. Albin Kurti cere profesori şi medici europeni mai degrabă decât judecători şi poliţişti. Figură importantă a societăţii civile, Avni Zogiani împărtăşeşte aceste îndoieli cu privire la motivaţiile misiunii Eulex. „Li s-au înmânat dosare, dovezi, spune directorul organizaţiei COHU, supraveghetor al luptei împotriva corupţiei. Ei au condus anchetele, dar la sfârşit nu au inculpat pe nimeni. Eulex acordă impunitate celor din elită care dau dovadă de obedienţă”.

Presseurop

Libertatea presei: „experţii” recomandă sporirea puterilor UE

Comisia Europeană – brațul executiv al UE – pregăteşte o lege pentru a monitoriza presa

În raportul înmânat  în 21 ianuarie 2013 comisarului european pentru Agenda digitală, Neelie Kroes, un grup de experţi însărcinat cu studierea pluralismului mass-mediei în Europa recomandă, printre altele, ca Uniunea Europeană să-şi sporească abilităţile ptivind libertatea presei în toate țările UE, precum şi pe Internet.

Ungaria, a adoptat recent măsuri care ameninţă foarte serios independenţa presei. Dar există o contradicţie între a dori apărarea acestui principiu fundamental şi acordarea unor puteri sporite către Bruxelles cu privire la mass-media europeană. Există modalităţi mai bune pentru a se asigura că autoritățile de reglementare a mass-mediei nu sunt marionete ale unor guverne.

Dar grupul la nivel înalt înființat mai mult de un an în urmă de către dna Neelie Kroes (who?), vice-presedinte a Comisiei Europene, a concluzionat – remarcă cu stupoare Financial Times  că „este esențial să se introducă noi reguli pentru a se asigura jurnaliști și organizații mass-media acționeze în mod responsabil și nu abuzează de puterea lor.”

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care cere statelor să respecte libertatea presei şi pluralismul, este obligatorie începând cu anul 2009. Încălcările acesteia pot face obiectul unor proceduri judiciare. Provocările generate de ţări precum Ungaria arată că este nevoie de instrumente mai eficiente pentru a descuraja guvernele să îngrădească drepturile democratice.

Europa suferă de faptul că nu are o serie de răspunsuri gradate la încălcări ale guvernele care depăşesc linia roşie.  Încredinţarea în mâinile Comisiei a monitorizării autorităților de reglementare a mass-mediei ar deschide uşa spre o nouă formă de interferență – de la Bruxelles de data aceasta.

A transforma Bruxelles într-un nou stăpân al mass-mediei nu este o modalitate de a asigura o presă liberă şi pluralism.

Presseurop

Revoluţia verde trece prin Europa

Reforma Politicii Agricole Comune, care trebuie cristalizată anul acesta, merge spre o dezvoltare durabilă şi o mai mare egalitate. Însă ea este ameninţată de lobbyurile agro-alimentare, asigură fondatorul mişcării Slowfood, care lansează un apel către cetăţeni şi către deputaţii europeni

Speranţa unei agriculturi europene mai atentă la mediul înconjurător şi mai corectă, atât pentru cei care plătesc taxele cât şi pentru cei care produc în mod sustenabil, tocmai a fost obstrucţionată. La Bruxelles, luni a fost făcut un pas determinant în lunga şi complexa procedură care va configura, începând din 2014, noua Politică Agricolă Comună (PAC) – instrumentul cu care se va decide viitorul alimentelor pe care le consumăm.

De 50 de ani, PAC consumă aproape jumătate din bugetul Uniunii Europene. Reforma PAC reprezintă o ocazie de schimbare a paradigmei spre o agricultură axată mai puţin pe producţie şi care să respecte mai mult terenurile, resursele naturale, fermierii şi cetăţenii. Până acum, erau preferate practicile agricole nocive pentru fertilitatea terenurilor, pentru mediul înconjurător, pentru menţinerea activităţilor agricole tradiţionale şi pentru biodiversitate; în plus, actualele activităţi agricole sunt profund disproporţionate în relaţia cu ţări terţe mai sărace. În acest mod, europenii au susţinut în mod inconştient un sistem de producţie nesănătos şi pentru care la final plătesc de două ori: în primul rând pentru acordarea subvenţiilor, iar, ulterior, pentru atenuarea daunelor provocate, de la probleme de sănătate la siguranţa terenurilor, de la calitatea apei, aerului şi solului la cea a alimentelor. Fosta Politică Agricolă Comună a fost un dezastru.

Comisia pentru Agricultură şi Dezvoltare rurală din Parlamentul European a aprobat pe 23 şi 24 ianuarie amendamentele la proiectul de reformare a PAC, prezentat în urmă cu mai mult de un an. A decis să blocheze, să limiteze sau să elimine cea mai mare parte a măsurilor menite să facă mai sustenabil sistemul european de producere a alimentelor. Acum va fi rândul guvernelor statelor membre UE, care în februarie urmează să stabilească noul buget dedicat PAC (o eventuală reducere consistentă a fondurilor nu ar face decât să înrăutăţească situaţia), şi în principal al Parlamentului European, care în şedinţa plenară din martie va avea încă o dată posibilitatea de corecta direcţia incorectă în care ne îndreptăm.

De la greening la greenwashing

De exemplu, ar exista posibilitatea introducerii unor măsuri denumite„greening”, dedicate protejării mediului înconjurător. Partea cea mai mare a fondurilor PAC a fost permanent determinată de dimensiunile terenurilor deţinute de companiile care cer subvenţii. De-a lungul anilor, s-a ajuns să fie avantajate companiile cele mai mari, cele care nu prea acordă atenţie sustenabilităţii: un sistem de profit pentru companiile din industria agricolă în funcţie de mărimea suprafeţelor deţinute. Politicile ecologice din proiectul de reformă ar fi ceva revoluţionar: ar constrânge fermele mari şi foarte mari să aplice metode de stimulare a sustenabilităţii precum rotaţia culturilor, menţinerea păşunilor şi a zonelor cu funcţii de protejare a mediului înconjurător.

În schimb, amendamentele au conferit “flexibilitate” politicilor ecologice: au demontat-o puţin câte puţin şi au acceptat lipsuri care să o facă inutilă.

Au transformat conceptul de greening (ecologie) în greenwashing (lipsă de ecologie). Prin noile norme, 82% dintre companiile europene ar urma să fie scutite de aplicarea obligatorie a noilor practici de protecţie a mediului. În plus, dacă era corect ca fermele care au certificate biologice să aibă prioritate în mod automat, acest lucru nu se va întâmpla din moment ce şi alte metode vor fi considerate ecologice, chiar dacă nu sunt, şi vor conferi dreptul la subvenţii.

Agricultorul activ, în actualitate

Există multe alte puncte critice. Menţionăm doar câteva: posibilitatea de a primi plăţi duble pentru un singur tip de măsuri de protejare a mediului sau diminuarea de la 7% la 3% a suprafeţelor rezervate pentru practici ecologice. Sunt numeroase elemente negative care contrabalansează cei câţiva factori pozitivi menţinuţi – suplimentarea fondurilor acordate tinerilor care încep activităţi agricole, introducerea unui plafon maxim de 300 000 de euro la subvenţiile acordate marilor proprietari de terenuri (un exemplu celebru: regina Angliei primea subvenţii de opt milioane de euro pe an) sau definirea mai clară a “agricultorului activ”, pentru a se evita situaţiile în care beneficiau de subvenţii entităţi precum aeroporturi sau cluburi de golf care, categoric, nu fac agricultură.

Dacă propunerea de reformă nu va fi blocată definitiv de hotărârile privind bugetul care se vor lua în februarie, Parlamentul European va avea în perioada 11 – 14 martie măreaţa oportunitate istorică de a inversa această tendinţă. Pentru prima dată de când există Uniunea Europeană, Parlamentul European va putea interveni în această negociere şi, în acest context, trebuie să îi convingem pe eurodeputaţi să nu facă eroarea de a susţine fosta paradigmă, care i-a premiat pe cei care produc în mod nociv, nu în interesul comunităţii.

Nu este corect să oferim resurse publice pentru favorizarea intereselor celor puţini. A fost iniţiată o campanie europeană de mobilizare, la care aderă chiar şi Slow Food, sub numele simpatic de “Go M.A.D.”. În acest mod, putem lua legătura cu eurodeputaţii care ne reprezintă pentru a le explica importanţa reuniunii din martie şi să le sugerăm să nu se lase influenţaţi de grupurile de lobby din domeniul industriei agricole. Cetăţenii pot deveni protagonişti şi va fi fundamental să se implice în procesul decizional înainte de a fi prea târziu. Este vorba de viitorul alimentelor, de habitatul nostru, de bunăstarea noastră a tuturor.

Presseurop

În țara orbilor, chiorul este împărat

Regăsim, în reacţiile elitei europene faţă de criza zonei euro, urmele vechiului spirit dictatorial al unor conducători precum Nicolae Ceauşescu. Aceeaşi neîncredere faţă de democraţie, care odinioară a înfrânat dezvoltarea ţărilor ex-comuniste, este astăzi pe cale să câştige teren în Europa

Într-unul dintre ultimele sale interviuri înainte de cădere, Nicolae Ceauşescu a fost întrebat de către un jurnalist occidental cum justifica faptul că cetăţenii români nu puteau călători liber în străinătate, deşi libertatea de circulaţie era garantată de constituţie. Răspunsul lui a fost demn de cea mai fină tradiţie a sofismelor staliniste: adevărat, Constituţia garantează libertatea de circulaţie, dar garantează de asemenea dreptul la un cămin sigur şi prosper. Deci avem aici un potenţial conflict de drepturi: dacă cetăţenii români ar fi lăsaţi să părăsească ţara, atunci ar fi pusă în pericol prosperitatea patriei lor, în acest conflict, trebuie făcută o alegere, iar dreptul la o patrie prosperă şi sigură capătă clar prioritate…  Acest spirit dăinuie şi astăzi: cetăţenii naţiunilor Europei sunt prizonierii UE.

O tendinţă globală de a îngrădi democraţia

În criza economică de astăzi, masa populară nu este considerată calificată să decidă. Liderii au decis că dacă majoritatea opune rezistenţă schimbărilor structurale necesare în economie, una dintre concluziile logice ca, pentru măcar un timp, o elită luminată să ia puterea, chiar şi prin mijloace nedemocratice, pentru a pune în aplicare măsurile necesare şi a turna astfel fundaţiile, chipurile, unei democraţii  stabile.

Ca model , sunt date ţări cu succes economic, Taiwan, Coreea de Sud, Chile, care au adoptat democraţia pe deplin numai după o perioadă de conducere autoritaristă. Această linie de gândire oferă cel mai bun argument pentru legitimizarea regimului autoritar din China.

Se poate cel puţin spune că această criză a adus dovada că nu poporul, ci înşişi experţii sunt cei care habar n-au ce fac. În Europa Occidentală asistăm efectiv la o incompetenţă crescândă a elitei conducătoare – ei ştiu din ce în ce mai puţin cum să conducă. E suficient de constatat felul în care Europa gerează criza grecească: pune presiuni asupra Greciei pentru ca aceasta să-şi ramburseze datoriile, dar în acelaşi timp îi ruinează economia impunându-i măsuri de austeritate, împingând-o astfel către imposibilitatea de a-şi mai plăti vreodată datoriile.

Unde nu e cap, vai de picioare

La sfârşitul lunii octombrie a anului trecut, FMI a lansat un studiu care arată că pierderile economice în urma măsurilor agresive de austeritate ar putea fi de trei ori mai mari decât se calculase iniţial, anulând astfel de la sine propriul său sfat de austeritate drept soluţie în criza din zona euro. Acum FMI recunoaşte că a forţa Grecia sau alte ţări împovărate cu datorii să-şi reducă deficitele prea repede ar fi contraproductiv, dar numai după ce sute de mii de locuri de muncă au fost distruse din cauza unor astfel de „greşeli de calcul”.

Şi de aici izvorăşte adevăratul mesaj al protestelor populare din întreaga Europă, zise „iraţionale”: cetăţenii ştiu foarte bine ceea ce nu ştiu, ei nu pretind să aibă răspunsuri rapide şi uşoare, dar ceea ce le spune instinctul lor este totuşi extrem de adevărat,  şi anume că cei de la putere nu ştiu ce fac.

Astăzi, în Europa orbilor, chiorii sunt împăraţi.

În țara orbilor, chiorul este împărat

Presseurop