Categorie: România Aeterna

Justiția este condusă de către o mincinoasă. Comedia neagră de la Ministerul Justiției și non-acțiunea societății civile

„Ştiţi cum e, domnule judecător, ca la penitenciare, unde eu m-am dus şi am minţit la CEDO şi spun bine minţit la CEDO, că eu am crezut că dacă mi se dă o hârtie sub semnătura cuiva din statul român… Deci eu am minţit acolo spunând că noi am asigurat buget pentru şapte penitenciare a câte 150 de milioane pentru fiecare penitenciar, ergo aproape un miliard de euro, dar astea erau nişte bune intenţii, pentru că în realitate în buget noi nu avem aceşti bani.”

Cuvintele de mai sus nu-i aparțin unui infractor prins cu mâța-n sac și ajuns în fața completului de judecată. Aceste cuvinte îi aparțin distinsei doamne Raluca Prună, care în acest moment ocupă portofoliul de Ministru al Justiției în România. Iar declarația pe care ați găsit-o în deschiderea acestui articol, a fost făcută de către doamna ministru pe 6 octombrie a.c., în fața Consiliului Superior al Magistraturii, înstituție care o audia pe Raluca Prună în urma grevelor care au loc în Justiție de aproximativ o lună.

Ce înțelegem din această declarație? Înțelegem faptul că femeia care ocupă în acest moment fotoliul de Ministru al Justiției, unul dintre cele mai importante ministere din România, a mințit la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), în cazul crizei penitenciarelor. Un oficial de rang înalt, admite într-o audiere la cel mai înalt consiliu al justiției din țara noastră că a mințit una dintre cele mai importante entități în materie de justiție din Europa. Și ce s-a întâmplat? Nimic. Nimeni nu s-a inflamat. Pe pesediști nu-i punem la socoteală, ei au mereu ceva împotriva justiției, mai ales că boss-ul lor este un penal, la propriu și la figurat.

Doar Uniunea Națională a Judecătorilor din România a avut o tentă, printr-o postare pe facebook a președintelui acesui organism, care a tras-o de urechi timid pe doamna Prună, dar, cel mai important, fără a cere vreo DEMISIE.

Societatea civilă doarme?

Se pare că da. Am așteptat mai multe zile și nu am reușit să disting nici măcar o reacție din partea activiștilor, fie ei acoperiți sau neacoperiți. Toți au tăcut mâlc. Oare de ce? Păi nu auzim de ceva vreme că justiția  este un instrument vital pentru democrație? Nu afirmă toți că s-au săturat de demnitarii mincinoși? Să fie oare unul dintre motive simpatia pentru Guvernul Cioloș? Să sperăm că nu.

Demisia Ralucăi Prună era un act de normalitate după o asemenea gafă. Dar nimeni nu s-a sesizat, toți au tăcut, de la instituții ale statului până la cel mai amărât comentator de pe rețelele sociale. Demisia, demisia, demisia…. Se va lăsa așteptată în lipsa unor factori civici nealterați, sau neadormiți, după caz.

Ca să mai nuanțeze minciuna, biroul de propaganda al MJ, pardon, de biroul de presă, s-a activat în această zi, și a venit cu un text care să mai taie din proporțiile gafei.

Ne întrebăm, ce credibilitate mai poate avea justiția, dacă ministrul care conduce acest organism în România admite că a mințit oficial? Ce credibilitatea au judecătorii, procurorii și toți cei care se află în aria de acoperire a acestui minister? Credibilitatea zero. Bine, asta în fața oamenilor cu o judecată coeerentă, nealterată. Cât privește prostimea, atâta vreme cât informația nu ajunge la ea, e totul frumos și fantastic.

Noapte bună România. Dormi în pace.

Sursă citat: Mediafax.

Să nu dea Dumnezeu cel sfânt, să vrem noi sânge, nu pământ!

Pungeşti, Vaslui, România, 2014 d.Hr.

Noi vrem pământ!

Flămând şi gol, făr-adăpost,
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!

O coajă de mălai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci.
Băieţii tu-n război ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:
Nici milă n-ai, nici crezământ!
Flămânzi copiii-n drum ne mor
Şi ne sfârşim de mila lor –
Dar toate le-am trăi uşor
De-ar fi pământ!

De-avem un cimitir în sat
Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug.
Şi-n urma lacomului plug
Ies oase şi-i păcat!
Sunt oase dintr-al nostru os:
Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos
Din case goi, în ger şi-n vânt,
Ne-aţi scos şi morţii din mormânt; –
O, pentru morţi şi-al lor prinos
Noi vrem pământ!

Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim
Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Că nu-şi vor bate-ai voştri joc
De noi, dacă murim.
Orfani şi cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,
Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,
Căci nici pentr-un mormânt n-avem
Pământ – şi noi creştini suntem!
Şi vrem pământ!

N-avem nici vreme de-nchinat.
Căci vremea ni-e în mâni la voi;
Avem un suflet încă-n noi
Şi parcă l-aţi uitat!
Aţi pus cu toţii jurământ
Să n-avem drepturi şi cuvânt;
Bătăi şi chinuri, când ţipăm,
Obezi şi lanţ când ne mişcăm,
Şi plumb când istoviţi strigăm
Că vrem pământ!

Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat –
Noi vrem pământ!

N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!

George Coşbuc

George Coşbuc 

„Noi vrem pământ!”


Roşia Montană ne salvează pe noi

Sper că o vom salva, în cele din urmă.

Un lucru e cert : Roşia Montană ne salvează pe noi.

De indiferenţă. De comoditate. De pasivitate. De tăcerea cea de aur…

Eu îi datorez enorm. Îi datorez prietenii pe care mi i-am făcut, în Apuseni, şi în toată ţara. Simplul fapt că ştiu că ei există, că ei gândesc ca mine e suficient ca să-mi păstrez nădejdea în viitor. Nimeni nu mă mai poate convinge că românii sunt o masă amorfă. Miile de tineri care se mobilizează de dragul acestui sat de munte sunt fibra tare şi curată a acestui popor.

Din clipa aceasta, Roşia Montană valorează şi mai mult. Mai mult decât cultură, şi patrimoniu, mai mult decât natură şi frumuseţe – e meritata biruinţă a apărătorilor ei, şi în felul acesta e nepreţuită.

Mă gândesc la cei ce locuiesc acolo, şi pe bună dreptate doresc să locuiască acolo în continuare. Mă gândesc totodată la cei ce s-au angajat de ani de zile în apărarea ei, la cei pentru care Roşia Montană reprezintă legătura lor cu România profundă. Nişte tineri minunaţi – de toate vârstele, la inima cărora n-a ajuns ispita contemporaneităţii, şi care şi-au păstrat valorile nealterate : natură, tradiţie, cultură, dreptate. De dragul lor, Roşia Montană mai are de trăit multe milenii pe acest pământ.

Gândul meu bun din seara aceasta e îndreptat către toţi cei care şi-au petrecut acest sfârşit de săptămână în Apuseni, dăruind idei. Ei sunt luminători ai neamului.

Şi mai am un gând bun pentru toţi cei ce s-au adunat, din Apuseni şi de peste tot, ca să celebreze splendoarea Narciselor înflorite la Negrileasa, în Bucium Poieni. Pentru toate strădaniile lor, în slujba păstrării unor tradiţii, le mulţumesc. Păstrez în suflet dorul de Poiana Narciselor, aşa cum mi-a prezis cândva domnul profesor Macaveiu.

Când e vorba de Roşia Montană, nu de cianură mă tem – ci de alterarea unui mod de viaţă.
Unui mod de a gândi. De a simţi.
Impactul acesteia e mult mai mare decât un iaz de decantare.
E un mâl care ne-ar mânji pe toţi,
Ne-ar afecta ireparabil, ca neam.

Cristina Oancea

Despre Roşia Montană

Este unul dintre cele mai importante şi cunoscute situri istorice din România. Cele 50 de monumente istorice clasate, dintre care 7 desemnate ca monumente de valoare naţională şi universală, numeroasele construcţii şi amenajări istorice valoroase conservate, precum şi cadrul natural şi istoric special descriu în context naţional şi universal unicitatea patrimoniului cultural al Roşiei Montane.

Vă invităm să parcurgeţi în continuare studii şi articole referitoare la valoarea componentelor esenţiale ale sitului, necesare unei aprecieri corecte a sitului Roşia Montană şi înţelegerii importanţei protejării sale urgente.

Țara lui Papură Vodă

„Politica” românească se găseşte din nou în impas. Preşedintele, Traian Băsescu, a amânat o decizie în privinţa şefilor de parchete propuşi de ministrul de Justiţie, Mona Pivniceru, încercând totodată să declanşeze o nouă dispută juridică asupra unei teme care părea să fie de multă vreme clarificată. Cine ar trebui să-i propună pe şefii parchetelor, Ministrul de Justiţie sau CSM?

„Am o problemă care este la zi”, a spus preşedintele la reuniunea CSM de la finele săptămânii trecute. „Şi, sigur, puteţi să îmi spuneţi: Domnule preşedinte, cum de nu aţi observat-o până acum? E foarte simplu, nu a fost în atenţia mea din punct de vedere procedural. Propunerea de la Ministerul de Justiţie pentru funcţia de procuror general şi procuror şef DNA. (…) Eu am primit propunerile. Nu discut procedura, s-a discutat cu dumneavoastră, dumneavoastră sunteţi cei mai pricepuţi. Avem un articol 134 în Constituţia României care spune aşa: CSM propune preşedintelui României numirea procurorilor şefi. Propunerea trebuie să vină la mine de la CSM”, a spus Traian Băsescu. În consecinţă preşedintele a cerut CSM un punct de vedere, anunţând că până atunci va amâna orice decizie privind numirea procurorilor.

Toată lumea ştie însă nu doar că preşedintele a ignorat până acum art 134 din Constituţie, dar şi faptul că a susţinut mereu din 2005 încoace exact contrariul a ceea ce spune astăzi. Imediat după alegerile din 2004, noul ministru al Justiţiei, Monica Macovei, a iniţiat schimbarea legii privind statutul magistraţilor, instituind o procedură nouă prin care procurorii şefi sunt propuşi de ministrul de resort şi nu de CSM. Legea, adoptată prin asumarea răspunderii, a fost atacată de PSD la Curtea Constituţională, care, aşa cum ne amintim, a invalidat unele aspecte ale legii, dar nu şi procedura de numire a procurorilor în funcţiile de conducere. În motivarea deciziei Curţii din vara lui 2005, se arăta că : ”Nu există nici un text constituţional care să reglementeze numirea în funcţiile de conducere din parchete, ceea ce înseamnă că aceasta se face în condiţiile reglementate de lege”. Aşadar, din acest punct de vedere formal, orice lege ar fi fost bună.

Ghilotina

Dacă astăzi s-ar ajunge la o nouă examinare a legii la Curtea Constituţională, ar fi firesc să ne aşteptăm la o soluţie identică. Să remarcăm şi faptul că preşedintele nu citează corect articolul 134 din Constituţie, el strecurând prin formulare propriul său punct de vedere. Constituţia nu vorbeşte despre numirea ”procurorilor şefi”, ci despre numirea procurorilor ”în funcţie”, ceea ce înseamnă altceva.

Preşedintele pare, aşadar, să adopte punctul de vedere al PSD din 2005, iar USL (şi PSD implicit) – opinia Preşedintelui din aceeaşi perioadă. Această (a)simetrie şi versatilitatea extremă a opiniilor dau de gândit…

Problema ar trebui privită într-o perspectivă mai largă. Dacă admitem schimbarea permanentă a procedurilor, România va continua să trăiască într-o gravă instabilitate legislativă, într-o ambianţă în care lucrurile vor fi rezultatul intereselor personale sau de grup ale politicienilor. Or, România are nevoie în primul rând de instituţii solide capabile să funcţioneze conform legii.

Indiferent de cine a câştigat alegerile parlamentare şi prezidenţiale.

Vocea Germaniei

Miza alegerilor din decembrie 2012 Chestiuni tactice

În decembrie anul acesta nu se alege între dreapta şi stânga, din singurul şi bunul motiv că în România nu există partide de dreapta sau de stânga autentice. Nu se alege nici între subordonarea faţă de Fondul Monetar Internaţional şi „patriotismul economic” (formula îi aparţine ministrului francez al Redresării productive, Arnaud Montebourg), în condiţiile în care România, mă tem, va asculta în continuare de Fond.  În decembrie nu se alege nici între necinste şi onestitate, câtă vreme Uniunea Social-Liberală (USL) este plină de inşi alunecoşi de tipul „nea Viorică” Hrebenciuc.  Miza alegerilor, aceea care angajează esenţialmente forţele politice şi orientează electoratul, este Traian Băsescu, sau mai exact, puterea sa. Avem alegeri parlamentare, dar totul se joacă în jurul acestuia: va avea USL o majoritate care să-i permită să-l îngrădească sau sa-l elimine politic? Problema trimite nu doar la persoana lui Traian Băsescu, ci la întregul sistem din jurul său, în care se întâmplă să intervină bani, procurori şi organe de presă.

Miza este, aşadar, una fundamental politică: ea nu se referă la căile dezvoltării sociale, ci la modul de conducere a statului. Ca atare, opţiunea este între parlamentarism şi autoritarism, între rolul preponderent al partidelor şi voluntarismul „preşedintelui-jucător” – care nu se împiedică de „prevederi formale” cum ar fi cele constituţionale eventual. În aceste circumstanţe, a mai invoca programele de stânga sau de dreapta devine nu numai irelevant, dar şi impropriu, echivalent cu a pune carul înaintea boilor. Politicile economice şi sociale se gândesc şi se aplică într-un stat, într-un regim determinat care le permite sau nu. Prin urmare, trebuie început cu politica propriu-zisă.

Ştiu tot ce se poate reproşa parlamentarismului „burghez”, de la demagogie şi corupţie, până la „ficţiunea” reprezentării populare. Aici nu intenţionez însă o discuţie teoretică, ci am în vedere situaţia concretă din România, care imprimă conţinutul specific „tipurilor-ideale” respective. Or în raport cu această situaţie, parlamentarismul mi se pare preferabil autoritarismului practicat de Traian Băsescu.

Găsesc parlamentarismul preferabil deoarece se întemeiază pe negociere, iar negocierea, cu toate concesiile pe care le presupune, este mai conformă democraţiei şi mai în interesul cetăţenilor decât arbitrarul unui singur ins. Este suficient să ne amintim cum Traian Băsescu a acceptat Tratatul de stabilitate fiscală de capul lui, angajând fără nici o consultare întreaga societate, sau cum a decis deodată reducerea salariilor cu 25% şi a pensiilor cu 15%, fără un studiu de impact social şi fără să-i pese că în spatele numerelor abstracte sunt totuşi oameni reali, care nu pot fi reduşi la o simplă statistică. Parlamentarii în schimb, din oportunism dacă nu din convingere, sunt mult mai receptivi la semnalele dinspre alegători, încercând să-şi salveze mandatul mai mult decât guvernul – conducerea Partidului Democrat-Liberal (PDL) a interzis parlamentarilor proprii să mai voteze secret la moţiunile de cenzură împotriva cabinetului Emil Boc.

Parlamentarismul este preferabil, pentru că este mai în măsură să asigure profilul „sociologic” şi predictibilitatea în linii mari a guvernării, permiţând la o adică inclusiv inserţia structurală a intereselor populare în politică, mai mult decât o permite fluctuaţia umorală a unui conducător autoritar, cu toate că Partidul Social-Democrat şi Partidul Naţional-Liberal reprezintă mai degrabă mediul de afaceri şi clientela lor decât categoriile populare, iar PDL, în sensul autoritarismului băsist s-a pus la un moment dat în serviciul fiicei şefului, asigurându-i alegerea ca europarlamentar. Ca să nu mai pomenim de situaţia halucinantă în care, tot pentru că aşa a decis şeful, a schimbat peste noapte familia politică, trecând de la stânga la dreapta.

Autoritarismul băsist mi se pare negativ din cel puţin două puncte de vedere. În primul rând, asemenea tuturor autoritarismelor, recurge la control şi intimidare (ascultări telefonice, controale fiscale, dosare penale instrumentate precumpănitor adversarilor). În consecinţă, implică un risc mai mare pentru libertatea individuală decât parlamentarismul deliberativ, oricât de plutocratic ar fi acesta. În al doilea rând, spre deosebire de putinismul care procedează în interiorul unui cadru instituţional autoritar de jure, băsismul înseamnă încălcarea normelor constituţionale cel puţin în spiritul lor, fapt care alimentează periculos lipsa de respect faţă de norme în întreaga societate, grevând statul de drept şi perspectivele democraţiei în general. Atitudinea de tipul „Sunt tare şi te fac!” nu începe cu Traian Băsescu, dar el este primul şef de stat postrevoluţionar care o personifică şi o acreditează ca model de succes.

Nu mă iluzionez în legătură cu democratismul mai multor lideri ai USL. În definitiv, Adrian Năstase şi Călin Popescu Tăriceanu au condus ca premieri un sistem oligarhic, bazat pe o clasă politică relativ endogamă şi pe „noii îmbogăţiţi” ai capitalismului speculativ, care printre altele a demantelat industria şi organizaţiile sindicale. Exact această realitate oligarhică a speculat-o Traian Băsescu, dându-se „om din popor” băutor de şpriţ şi ascunzând apartenenţa lui de fapt la acelaşi sistem.

Tactic vorbind, e mai bine să te angajezi pe un singur front decât pe două.  Băsismul nu este un curent populist opus partidelor oligarhice; reprezintă tot oligarhia, în formula ei cea mai nocivă social, adică autoritară şi discreţionară. În plus, participarea masivă la vot ar putea eventual să pună presiune pe guvernarea USL, obligând-o să-şi asume un program mai apropiat de români. Absenteismul nu face decât să îi permită lui Traian Băsescu o marjă mai mare de manevră în viitorul context politic.

Celor care, de dragul conformităţii, se dau deoparte, şi  celor care cu opţiunile lor de dreapta sau de stânga, minimalizează afacerile între oligarhii şi se rezervă pentru lupta finală contra capitalismului sau a socialismului, le reamintesc că nu există o „luptă cea mare”, ci numai o succesiune de confruntări mai mici, ale căror efecte conjugate sunt susceptibile să conducă la o transformare structurală.

Alexandru Mamina