Deci, se poate!

Miro Cerar, un profesor de drept,  fără trecut politic, cu un partid vechi de doar şase săptămâni, a câştigat alegerile din Slovenia şi a devenit noua speranţă a ţării

Miro Cerar

Nicușor Dan  este un activist civic şi matematician, care a candidat ca independent la funcția de primar general al Bucureştiului pentru alegerile din iunie 2012. După un doctorat în matematică în Franța, Nicuşor Dan s-a întors în țară, unde a fondat o universitate specializată în matematică în cadrul Academiei Române. Este și fondatorul  asociației Salvați Bucureştiul, care militează pentru respectarea legii în dezvoltarea urbană a Bucureştiului.

Nicușor_Dan_candidatura_bgiu

No. One

Anunțuri

Dacă dragoste nu e, nimic nu e

Dragostea, se zice că, poate aprinde şi stelele de pe cer

Imperiul globalizării s-ar putea să dispară într-o bună zi, aşa cum au dispărut toate imperiile lumii. Să fiu înţeles clar: îmbrăţişăm Uniunea Europeană şi sperăm că nu va semăna, ca dictat, cu Uniunea Sovietică. Imensitatea şi temeinicia imperiului dragostei nu va dispărea nicicând, ea poate să moară numai odată cu dispariţia întregii omeniri. Aţi văzut vreun astronaut care, îndrăgostit de vreo stea, să rămână veşnic acolo, în nemărginirea cosmică, să nu se întoarcă acasă la femeia iubită şi la copiii săi?! Dacă veţi auzi că într-o zi cutare astronaut se va arunca din navă cu capul în jos, pe Pământ, să ştiţi că a făcut-o tot din cauza dragostei.

Grigore Vieru

Grigore Vieru

sursa: Literatura şi Arta

 

They Don’t Care About Us

Joe Biden vs. Michael Jackson

pizap.com14005825656565

Joe Biden:

It’s time strengthening energy security, which would be the next chapter in European integration and market expansion. United States works with countries in Europe such as Romania to increase their domestic production of energy by exploring conventional and unconventional gas resources.

Michael Jackson:

Skin head, dead head
Everybody gone bad
Situation, aggravation
Everybody allegation
In the suite, on the news
Everybody dog food
Bang bang, shock dead
Everybody’s gone mad

Tell me what has become of my life
I have a wife and two children who love me
I am the victim of police brutality, now
I’m tired of bein’ the victim of hate
You’re rapin’ me of my pride
Oh, for God’s sake
I look to heaven to fulfill its prophecy…
Set me free

Tell me what has become of my rights
Am I invisible because you ignore me?
Your proclamation promised me free liberty, now
I’m tired of bein’ the victim of shame
They’re throwing me in a class with a bad name
I can’t believe this is the land from which I came
You know I do really hate to say it
The government don’t wanna see
But if Roosevelt was livin’
He wouldn’t let this be, no, no

All I wanna say is that
They don’t really care about us
All I wanna say is that
They don’t really care about us

Source:  The Epoch Times & Vevo

Secretul corupţiei

Clasa politică produsă de aparatul stratificat al fostei Securităţi şi al fostului partid unic a distrus fermentul democratic al societăţii

1989 ar fi trebuit să fie sfârşitul multor dezastre care au fost parte intens constitutivă a comunismului. Conservate meticulos de gălăgia instalată interesat, acestea au revenit sub cele mai elaborate şi toxice reţete. Absenţa lor, o vreme, a lăsat impresia „căderii comunismului” dur şi a celor care îl reprezentau. Astfel, sub camuflaj, în loc să aducă economia liberă, democraţia, libertatea cuvântului, valorile constituţionale europene, clasa politică a comunist-securiştilor şi-a însuşit statul, privatizându-l în interes personal. De la răul absolut al ideologiei totalitare, românii s-au ales cu o structură publică mortală, pretins democratică, având toate avizele europene. A vorbi despre reforme într-un asemenea aranjament social înseamnă situare în pură contradicţie. Stare acut resimţită peste tot în România, tradusă regional drept imposibilitate a unei schimbări puse pe seama aderării ţării la UE.

Dramatic, aparent de neînţeles, majoritatea vocilor implicate în schimbarea României s-au alăturat, în timp, unor decisive grupuri de putere, sfârşind culpabil. Luată în totalitatea sa, clasa pretins reformistă s-a dovedit a fi de o falsitate de-acum proverbială, conexându-se tăcerii din perioada anterioară. Ceea ce părea a nu fi reuşit Securitatea şi Partidul Comunist înainte de 1989 a devenit jucărie în mâinile specimenelor unui arbore genealogic cu tot felul de altoiuri. Nu mai este niciun dubiu, dictatura comunistă a avut un spectru pe care, probabil, îl va putea clarifica în mod acceptabil accesul la dosarele trecute în monopulul clasificat al noului regim. Deparazitarea României de aceste personaje politice care sunt vârf al corupţiei nu mai poate fi amânată. În noul context euro-atlantic, serviciile secrete nu mai au nevoie de aceste personaje. Acest mixaj om politic-agent acoperit-corupţie a dus la internaţionalizarea degradării româneşti, blocând în totalitate viaţa internă. Regimul Traian Băsescu, exultând continuu prin trubadurii săi, toţi având un parfum secret şi relevant, a dat acestei teribile refaceri a fostei Securităţi o dimensiune care a dus la anularea totală a democraţiei. Distanţa dintre aştri şi Pământ, aceasta este între un stat european şi România. Politicianul român nu poate fi în slujba spionajului străin, însăşi legea se pronunţă în acest sens. În acelaşi timp, el nu poate fi agent acoperit al seviciului românesc. Ambele ipostaze sunt la fel de incriminante. Oricât ar părea de disproporţionat, nicio ipostază nu serveşte democraţiei interne, interesului public. Serviciile secrete trebuie să se profesionalizeze şi să se limiteze strict la arii de competenţe care să nu le implice în delirul politico-economic-cultural, aşa cum există în acest moment la noi. Atâta vreme cât majoritatea politicienilor actuali par a fi surse sau ofiţeri acoperiţi, România poate fi declarată oficial dictatură. Partenerii strategici, prin reprezentaţii săi, nu au cum să fie extrem de sensibili la asemenea subiecte, însă colaborarea cu un stat care se bazează, deocamdată, pe asemenea piloni poate aduce surprize dramatice, cum aceştia cunosc prea bine. Degringolada pe care o produce deja colaborarea cu sistemul comunist central-european este deja suficientă pentru un capăt de istorie căruia ar trebui să i se pună oficial punct.

Nazismul şi comunismul au reprezentat acelaşi pluton de execuţie. Compozitul românesc, în general, a fost şi a rămas mult mai dens decât altele, duritatea şi versatilitatea regimului comunist păstrându-se intacte. În această formulă, „reformele” au fost dominate constant de un centru mafiot, cu pretenţii spiritual-metafizice, care nu a reprezentat altceva decât epicentrul corupţiei. Al corupţiei pe care o invocă UE şi administraţia americană, împreună cu toţi românii. Însă actuala imagine a corupţiei pusă în scenă prin personaje derizorii pentru români şi rapoartele externe nu prea mai este luată de nimeni în serios, fiind margine a fenomenului propriu-zis. Cei care negociază acum direct fac legea. Ei vor să fie reprezentanţi publici eterni, ei sunt această realitate de neschimbat. Spre exemplu, Traian Băsescu se visează important funcţionar internaţional. Autoritatea statală românească actuală, prin sistemul de promovare şi evaluare, pune în pericol statalitatea şi democraţia ţării. Lupta între ierarhii, între interlopii puterii, se vrea dovadă a moralităţii şi reformei justiţiei. Calomniind indirect libertatea, demnitatea umană, dreptul la asociere liberă, la reprezentarea propriilor interese legitime, această clasă produsă de aparatul stratificat al fostei Securităţi şi a fostului partid unic a făcut praf şi pulbere fermentul democratic al societăţii actuale. Mai mult, emisari ai sistemului se arată pretutindeni, personaje fără nicio misie democratică. În numele României vorbeşte şi decide după bunul-plac un grup restrâns de persoane, mai rău ca într-o colonie.

Demobilizaţii strategici ai comunismului mi s-au părut întotdeauna caricaturi ale libertăţii, căderea comunismului fiind un proces abia început pentru România. De la chemarea în Agora a celor care urmau a fi mitraliaţi în mod programatic, la trâmbiţarea unei” democraţii” asasine, astăzi, între aceste ipostaze, nu este nicio ieşire. Unii care la începutul anilor ’90 lăsau impresia că mizau pe libertate au luat locul vechilor propagandişti, având acum pieptul plin de decoraţii precum ilegaliştii comunişti de cea mai dubioasă extracţie. Aceste închipuit merituoase maimuţe umanoide primesc acum retribuţii pentru „meritele” lor, fiind special folosite în ferecarea unei tăceri tot mai acute. Laboratorul fascisto-stalinist s-a repus în funcţiune în România, oarecum cu avize europene, victimele fiind deja notorii. Recompensele regimului inuman din România oferite unor categorii securis-propagandistice, în condiţiile exterminării populare, nu mai pot continua o secundă.

Să mă întreb dacă naţiunea noastră are vreun viitor în Europa unită, sau la ea acasă, e totuşi prea mult, prea abrupt, incorect. Nu m-am despărţit niciodată de ideea că suntem una dintre marile naţiuni ale Europei. Astăzi, această naţiune nu are niciun drept la stimă pentru viaţa publică, din motivele arătate. Nu e nicio îndoială, în acest sens. Demantelarea fostei Securităţi, subiect vechi, trebuie aplicată în procedură de urgenţă, poate de înseşi serviciile secrete care trebuie aduse la un cadru legal şi transparent spre binele lor şi al nostru. Nimeni nu mai poate fi deasupra legii, cu atât mai demonstrativ cei care o reprezintă. Până atunci, să fim convinşi că orice instituţie, lege, persoană, articol de ziar, autor beletristic nu e decât o posibilă subminare a libertăţii, având o misie dublă. România nu poate renaşte decât prin eliminarea generală a formulelor organizatorice din perioada comunistă. Securisto-politicienii trebuie scoşi în afara legii.

UERSS

Ion Vieru

Cotidianul

 

 

Ultimul soldat sovietic

Clasa politică de la Chişinău

Vă mai amintiţi de soldatul japonez care a mai luptat 29 de ani după sfârşitul celui de-al doilea război mondial?

Hiroo Onoda a trăit 29 de ani într-o deasă pădure tropicală și supraviețuia hrănindu-se cu nucile de cocos care creșteau în abundență în zonă. Principalul său dușman era o armată de țânțari care se întorcea după fiecare cădere a ploii. Însă Hiroo Onoda avea și un alt inamic. Neștiind că al doilea război mondial se sfârșise în urmă cu 29 de ani, el purta încă un război de gherilă în jungla Insulei Lubang din Filipine.

A intrat în Armata Imperială Japoneză la 20 de ani și a fost antrenat pentru tactici de gherilă și intelligence. În decembrie 1944, el și un restrâns grup de soldați de elită au fost trimiși în Insula Lubang în Filipine. Misiunea lor era de a distruge pista aeriană și facilitățile portuare. Soldaților li s-a interzis, indiferent de circumstanțe, să se predea sau să se sinucidă.

Ordinul primit de Onoda îi interzicea să se sinucidă și spunea că ”poate să dureze trei ani, poate cinci, dar orice s-ar întâmpla, ne vom întoarce după voi. Atâta timp cât mai ai un soldat, trebuie să îl conduci în continuare. S-ar putea să fiți nevoiți să trăiți pe bază de nuci de cocos. Dacă se ajunge la asta, trăiți pe bază de nuci de cocos! În nici un caz nu trebuie să renunțați la viața voastră voluntar.”

Grupul nu a reușit să distrugă pista aeriană, astfel că forțele americane și filipineze au putut captura insula în februarie 1945. Majoritatea soldaților japonezi au fost fie omorâți, fie luați prizonieri. Însă Onoda și alți trei au reușit să fugă în zona deluroasă, unde au jurat că vor continua lupta. Insula era mică: 25 de kilometri lungime și doar 9 lățime. Era însă acoperită de o pădure tropicală foarte deasă, astfel că cei patru soldați japonezi au putut să se ascundă cu ușurință.

Cei patru și-au petrecut timpul organizând activități de gherilă, ucigând cel puțin 30 de filipinezi și având mai multe ciocniri cu poliția. În octombrie 1945, cei patru au găsit o foaie pe care scria că ”Războiul s-a terminat pe 15 august. Coborâți din munți.”. Onoda a fost însă convins că nu era vorba decât de propaganda Aliată care urmărea capturarea soldaților inamici.

Câteva luni mai târziu, bărbații au găsit un al doilea afiș ce fusese împrăștiat pe insulă pe calea aerului. De data aceasta, era vorba de un ordin de a se preda dat de Generalul Tomoyuki Yamashita, comandantul Armatei a 14-a. Încă o dată, Onoda și oamenii săi nu au avut încredere în ceea ce scria pe afiș și au jurat să continue Rezistența.

După patru ani, grupul trăia încă în pădure. Însă unul dintre cei trei patru – Yuichi Aktsu – se săturase deja de starea în care se aflau și și-a abandonat camarazii, predându-se armatei filipineze câteva luni mai târziu. Ulterior, s-a întors în Japonia, unde și-a informat superiorii că trei dintre camarazii săi încă sunt convinși că războiul nu s-a terminat.

Doi ani mai târziu, un pachet ce conținea mai multe scrisori și fotografii din partea familiei au fost aruncat din avion în pădurea de pe insula Lubang. Onoda a găsit pachetul, dar a fost convins că e vorba doar un truc elaborat din partea armatei americane. El și cei doi colegi ai săi erau hotărâți să continue lupta până la sfârșit. Bărbații nu aveau însă decât foarte puține provizii și puțin echipament; ei au supraviețuit mâncând nuci de cocos, banane și, din când în când, mai reușeau să ucidă o vacă rătăcită.

 Odată cu trecerea anilor, bărbații au început să simtă și efectele îmbătrânirii. Unul din camarazii lui Onoda a fost ucis de localnici în 1954; celălalt, Kozuka, a mai trăit încă 18 ani înainte de a fi împușcat în octombrie 1972, când el și Onoda au încercat să dea foc depozitelor de orez ale fermierilor locali. Astfel, Onoda a ajuns să fie ultimul soldat japonez care lupta încă în al doilea război mondial, deși acesta se încheiase cu 27 de ani înainte. Onoda fusese declarat mort încă din decembrie 1959, dar după uciderea lui Kozuka, poliția filipineză, gândindu-se că acesta nu ar fi acționat singur, a fost trimis pe teren echipe de căutare; Onoda nu a fost însă găsit.

În ciuda faptului că rămăsese singur, el a refuzat să se predea. În primăvara lui 1974 încă mai organiza raiduri în localitățile filipineze, când s-a întâlnit cu un student japonez aflat în călătorie pe insulă, Noria Suzuki. Acesta i-a spus că războiul se terminase cu foarte mult timp în urmă, însă Onoda nu l-a crezut. I-a spus acestuia că se va preda doar atunci când va primi ordine clare în acest sens de la superiorul său.

Suzuki s-a întors în Japonia având cu el fotografii cu el și Onoda, pentru a demonstra că acesta era încă în viață. Abia atunci guvernul japonez a luat măsuri pentru a pune capăt războiului lui Onoda. Fostul comandant al acestuia, Maiorul Taniguchi, a fost contactat și trimis pe insula Lubanga pentru a-i spune lui Onoda în persoană că războiul s-a terminat. Pe 9 martie 1974 cei doi s-au întâlnit, iar Taniguchi i-a spus lui Onoda că Japonia pierduse războiul și că trebuie să pună capăt imediat tuturor activităților de luptă.

Primele cuvinte ale lui Onoda, șocat și îngrozit, au fost ”Am pierdut într-adevăr războiul! Cum au putut să fie atât de blegi?”

Când s-a întors în Japonia, Onoda a fost primit ca un erou național, însă acesta nu a apreciat toată atenția din jurul său. A fost dezamăgit să descopere o altă Japonie decât cea pe care o știa.

Hiroo Onoda a murit în ziua de 17 ianuarie 2014 la vârsta de 91 de ani.

Cine este ultimul soldat sovietic?

Clasa politică de la Chişinău.

Cu cine luptă aceasta?

Cu românii şi România.

Continuând  propaganda sovietică.

Programul DOR

Clasa politică de la Chişinău (şi/prin executivul ei) nu are nici un program pentru păstrarea identităţii româneşti!

Preocuparea acesteia este consolidarea „moldovenismului„, conceptul etno-cultural apărut după anul 1812, când partea situată la răsărit de Prut a principatului Moldovei a intrat în componența imperiului Rusiei, ca  pârghie principală a politicii țariste, sovietice și ruse,  având ca scop facilitarea procesului de rusificare a românilor dintre Prut și Nistru, pe principiul „Divide et impera” – „Dezbină și stăpînește”.

Nu români.

Nu românism.

Nu România.

Să nu dea Dumnezeu cel sfânt, să vrem noi sânge, nu pământ!

Pungeşti, Vaslui, România, 2014 d.Hr.

Noi vrem pământ!

Flămând şi gol, făr-adăpost,
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!

O coajă de mălai de ieri
De-o vezi la noi tu ne-o apuci.
Băieţii tu-n război ni-i duci,
Pe fete ni le ceri.
Înjuri ce-avem noi drag şi sfânt:
Nici milă n-ai, nici crezământ!
Flămânzi copiii-n drum ne mor
Şi ne sfârşim de mila lor –
Dar toate le-am trăi uşor
De-ar fi pământ!

De-avem un cimitir în sat
Ni-l faceţi lan, noi, boi în jug.
Şi-n urma lacomului plug
Ies oase şi-i păcat!
Sunt oase dintr-al nostru os:
Dar ce vă pasă! Voi ne-aţi scos
Din case goi, în ger şi-n vânt,
Ne-aţi scos şi morţii din mormânt; –
O, pentru morţi şi-al lor prinos
Noi vrem pământ!

Şi-am vrea şi noi, şi noi să ştim
Că ni-or sta oasele-ntr-un loc,
Că nu-şi vor bate-ai voştri joc
De noi, dacă murim.
Orfani şi cei ce dragi ne sunt
De-ar vrea să plângă pe-un mormânt,
Ei n-or şti-n care şanţ zăcem,
Căci nici pentr-un mormânt n-avem
Pământ – şi noi creştini suntem!
Şi vrem pământ!

N-avem nici vreme de-nchinat.
Căci vremea ni-e în mâni la voi;
Avem un suflet încă-n noi
Şi parcă l-aţi uitat!
Aţi pus cu toţii jurământ
Să n-avem drepturi şi cuvânt;
Bătăi şi chinuri, când ţipăm,
Obezi şi lanţ când ne mişcăm,
Şi plumb când istoviţi strigăm
Că vrem pământ!

Voi ce-aveţi îngropat aici?
Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi
Noi mame şi surori şi fraţi!
În lături, venetici!
Pământul nostru-i scump şi sfânt,
Că el ni-e leagăn şi mormânt;
Cu sânge cald l-am apărat,
Şi câte ape l-au udat
Sunt numai lacrimi ce-am vărsat –
Noi vrem pământ!

N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!

George Coşbuc

George Coşbuc 

„Noi vrem pământ!”


Pungeşti – Lagărul de exterminare din România

Cetăţenii din Pungeşti suportă, în continuare, restricţiile impuse  în comună la începutul lunii decembrie 2013, când zona a fost declarată zonă specială de siguranţă publică. Practic, zona dintre Siliştea şi Pungeşti este zonă militarizată, unde sunt cantonaţi, în permanenţă, 250 de jandarmi care verifică şi legitimează orice persoană care traversează perimetrul. Grupurile mai mari de trei persoane sunt restricţionate.

Pe 3 februarie 2014, judecătorii Tribunalului Vaslui au respins apelul formulat împotriva deciziei magistraţilor Judecătoriei, din ziua 17 decembrie 2013, de a nu emite o ordonanţă preşedenţială pentru retragerea jandarmilor din comuna Pungeşti, prin încetarea declarării acestei zone drept „zonă specială de sigurantã publică” – rămănând să se judece în continuare fondul.

La termenul de la Tribunalul Vaslui au fost prezenţi atât locuitori din comuna Pungeşti, cât şi protestatari din Vaslui sau Bârlad care militează împotriva explorării şi exploatării gazelor de şist prin metoda fracturării hidraulice. Aceştia au asistat paşnic, în faţa instituţiei, pe durata judecării cauzei, fluturând pancarde şi purtând la gât steagul tricolor.

Prezentă la şedinţa de judecată a apelului formulat împotriva magistraţilor de la Judecătoria Vaslui, de a respinge cererea de emitere a unei ordonanţe preşedenţiale împotriva declarării comunei Pungeşti drept „zonă specială de sigurantă publică”, Mariana Moroşanu a povestit cum este viaţa în comună alături de jandarmi şi Chevron:

„De două luni suntem prizoneri în propria comună. Sunt foarte mulţi jandarmi pe stradă, care te legitimează la fiecare pas, simţim presiune din această cauză, de parcă am trăi sub dictatură. De curând, e şi mai greu, din cauza utilajelor grele care trec prin comună toată ziua, câteodată şi câte 20–30 pe zi, încă de la primele ore ale dimineţii. E un coşmar, se zguduie casele, mai ales cele care sunt la strada principală, de se sperie nu doar copiii, dar şi oamenii mari. Se simte ca un cutremur, de multe ori sărim speriaţi din pat şi ieşim în stradă pentru că nu ştim ce se întâmplă. Trec camioane grele, unele cu balast, altele cară pământ de la perimetrul unde este sonda. Dacă acum este aşa, ce va fi când vor veni utilajele grele, sonda şi restul şi va începe forarea? Ar trebui că oamenii să facă plângere, dar sunt prea speriaţi, din cauza jandarmilor care patrulează prin comună. Au mai fost şi poliţiştii din Vaslui, care ne-au chestionat cu privire la semnăturile de pe lista fãcută pentru demiterea primarului, iar acum oamenii se simt intimidaţi, nu mai au curaj sã facă şi plângere pentru că li se distrug casele, aşa cum, unii dintre ei, nu mai avut curaj să iasă la protestele, fie şi autorizate, pe care le-am fãcut în comunã, chiar departe de perimetrul Chevron, pentru că aşa ni s-a impus. Nimeni, nici de la primărie, nici de mai sus, nu ia nicio mãsură să ne apere, pe noi, cei care trăim la Pungeşti”

Platforma Civică